despre un claun . ganduri rostite in soapta .

Am avut un ragaz de introspectie, in timp ce in biserica litania prindea gust de ruga si miros de tamiie.

Mi-am dat seama, cu acest prilej, ca fac aceiasi greseala mereu si mereu si nu mai invatam din ea nimic. Niciodata. Vorbesc de greseala de a crede ca sintem vesnici si inconjurati de vesnicie. De a ne pune pe pilot automat viata, multumindu-ne sa traim la altitudinea de croaziera, cea care-ti permite sa te misti incoace si incolo, ignorind ca faci asta in interiorul unui tub suspendat intre planete. E ca si cum ceva ne-ar lua mintile distragindu-ne atentia de la ce e cu adevarat important. 
Ma-ntelegi? 
Intr-o chestiune de viata si de moarte, iminenta nu ne mai deranjeaza. Stam cu laptopul in brate si dam ”like” la pozele colegului de liceu, surzi la timpul pretios care se scurge pe linga noi cu scrisnet de Titanic lovit de ghetari.Habar n-am daca faptul ca nu constientizam in fiecare secunda a existentei noastre ca urmeaza sa murim unul cite unul intr-o ordine intimplatoare si indiferenta la fericire, virsta sau caracter, ne salveaza sau ne distruge. Poate daca am sti, am da amplitudine gesturilor noastre vitale, storcind bucuria din fiecare intimplare petrecuta. Nu am mai fi baletul mecanic al schimbului grotesc de marfuri si al falselor interactiuni generate de el.

La fel de bine, s-ar putea, insa, ca fiecare clipa traita cu constiinta acuta a propriei mortalitati sa picure in noi o otrava care ucide lent spiritul. Poate chiar indemnindu-ne, ca-ntr-o arie a absurdului, sa ne punem singuri capat zilelor. Sinucigindu-ne din frica de moarte.O sa-ti spun repede, pentru a nu-mi lasa prea mult timp sa metabolizez ideea. Din perspectiva mortii, am vazut clar cit ma inspaimanta viata. Partea ei cinica. Implacabilo-sisifica. Cea cu o logica de neinteles.M-am trezit spectator al unui film fara nicio noima. In care cineva, aflat cumva cu spatele la mine, se chinuia sa bage ata-n ac, in timp ce blocul in care era se darima etaj cu etaj. Omul se presupunea ca stie asta. Doar se zdruncina totul in jurul lui si se auzea huruitul ala infernal, de grinzi frinte si caramida strivita. Dar el continua sa moaie capatul atei in gura, sa toceasca firul cu dintii si sa-l ascuta, ca sa-l vire mai usor in urechea afurisitului de ac. Cind s-a intors cu fata, eram eu. 
Intelegi ironia?
 Eu. Care, precum un copil la primul lui film de groaza, imi strigasem, de fapt, mie ”e-n spatele taaaaau, fuuugi, a venit sa te omoaaaare!” In fine! Nu te mai plictisesc. Oricum, astept din clipa-n clipa pe cineva. Trebuie sa vina filosoful sa-mi spuna ca, pt el, e mai importanta chestiunea bagatului atei in ac decit calamitatea. Ca daca individul scapa cu viata, conform principiului cauzalitatii, totul avea sa depinda de cum a actionat in acea imprejurare. Ca odata ata bagata in ac, si-ar fi cusut nasturele cazut de la costum. Imbracat cu acel costum, s-ar fi dus la interviu la o societate prospera, unde ar fi facut impresie buna, ar fi fost angajat si, din banii castigati acolo, ar fi ajuns sa-si tina copiii in scoli, si-ar fi ajutat mama bolnava, ar fi facut caritate.
Naiba stie daca o sa ma las convins pina la urma ca este insasi fundamentarea vietii faptul ca traim izolati de context, intr-o continua vrie de treburi mici - promitenta a unui viitor de lucruri marete. Om vedea. Ma duc sa deschid.
usa vietii
si a iubirii..

[ ganduri de undeva ]