Mi-au putrezit mâinile. Stau şi mă uit la pământ cum rămâne acolo. Stau şi mă uit la cioturile gata să fertilizeze neantul. Apari şi te aşezi. Îmi ceri să scriu. Pe loc, rânjind neputincios din gaura tocită şi tăcută. Mă înveţi culorile, binele şi numerele. Pe gât îmi curg încet lichide pline de viitor, de optimism, de răsărit. Palmele tale mă sărută pe ceafă, respir din glasul tău. Văd că mă vezi, ochii îmi sângerează de lumină. Te ţii alături. Mâine, da, mâine va fi totul! Eu am să aflu calea strălucirii, tu ai să-mi dai o cheie. Aştept, mereu mai zâmbitor. Aştept să-mi coacă şoldul, genunchii să-mi plesnească, aştept ca nările să se aşeze pe mormânt, să-i sugă sevele. În praful de pe jos, prea jos ca să-l ating în lipsă, mă uit. Mă uit pe mine, mă uit ca să revii, încă te cred şi te iubesc, te vreau, te ling pe nume şi mă târăsc în urma ta. E Binele pe care l-ai decis. E lecţia mea. Vomit, mă înfăşor ca viermii peste nimic şi tot mai cred. Mai cred că tu mă vezi, că ai să vii şi că din orga morţii îmi va curge în vene aurul pur al aurei tale...