Am vrut numai puţină Mare. Puţină dimineaţă (din câte or mai fi). Am vrut să-ţi rotunjesc un umăr cu privirea, încet, să nu te cheme lumea netrezită. Am vrut un zâmbet aşezat pe oboseala mea, să pot să merg. Am vrut o şoaptă, una, la cap de mii de nopţi în spaima foii albe. Am vrut soluţia şaradelor ce m-au îndepărtat chiar şi de mine. Părul tău tăcându-mi liniştea. N-am vrut nici anii înapoi, nici vulturii lichizi în care mi-am lăsat ficaţii. N-am vrut nimic. Te-am vrut, se poate, ca să mă ierţi de vorbă, ca să m-aduci un pic, să fie bine. Atât.