13 martie 2015

Nu mă doare singurătatea. Nu mă mai doare. M-am obișnuit cu ea. Mă doare însă lipsa ta de încredere. De compasiune. De respect și de iubire. Faptul că mă crezi atât de naiv încât să cred toate aceste clipe în care se presupune că tu nu ai timp, iar eu am înțelegere prea multă. Eu însă înțeleg. Aș înțelege chiar și adevăratul motiv pentru care tu într-adevăr nu ești aici. Pentru care nu poți vorbi. Pentru care eu nu am unde da de tine. Pentru care nu mă suni. Pentru care nu am unde să te sun. Pentru care nu poți răspunde la ce îți scriu sau dispari subit. Zile, săptămâni, luni. Pentru care nu poți să îți rupi câteva zile în care să ne ținem de mână, să ne vorbim, să fim... Înțelegi? Nu sunt proast. Mă prefac de dragul aparențelor și din prea multă iubire. Nu doare singurătatea. Doare când înțelegi că va trebui să te mulțumești cu ea.

R S
 
 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu